Rugamintea unei mame de inimioara speciala. Povestea lui Piscotel

Demamici Rugamintea unei mame de inimioara speciala. Povestea lui Piscotel | Demamici.ro

Rugamintea unei mame de inimioara speciala. Povestea lui Piscotel. In urma cu cateva saptamani va spuneam povestea lui Piscotel, un baietel de un an care are nevoie de un transpant de inima. Mihai Alexandru este mezinul familiei Parvan. Are o surioara mai mare si doi parinti care ii iubesc mai mult decat orice pe lumea asta si care ar face totul pentru copilasii lor.

Iata ca, de aceasta data, binele lui Piscotel nu tine doar de ei. Baietelul lor are nevoie de tratament in Munchen. Familia Parvan a lasat totul in urma si s-a mutat in Germania, pentru el, pentru baietelul lor. Au renuntat la locurile de munca din tara, la familia din Romania, la prieteni, la stilul de viata cu care erau obisnuiti pentru a cauta sanse la viata pentru baietelul lor.

Au primit ajutor, insa viata in Germania este extrem de grea. Familia Parvan are nevoie de un loc in care sa stea cu chirie, in apropiere de Munchen. Tatal lui Piscotel are nevoie de un loc de munca.

Oamenii acestia nu cer pomana, ci isi doresc o mana de ajutor pentru a-si putea ajuta fiul. Dintr-o familie normala, cu o rutina de viata obisnuita, familia Parvan a ajuns sa lupte pe mai multe fronturi. Se lupta cu acomodarea intr-o tara straina, cu greutatea de a-si castiga existenta zi de zi, cu rigorile impuse de situatia globala actuala, pandemia de coronavirus, dar mai presus de toate, duc o lupta pe ceas pentru viata baietelului lor.

Rugamintea unei mame de inimioara speciala. Luciana, mama lui Piscotel, si-a spus povestea aici. Daca puteti sa le oferiti ajutor, va rugam sa o faceti

„E greu să fii mamă de inimioară specială…

Am uitat noțiunea timpului, nu mai știu ce zi e, în ce data suntem, parcă s-a șters și viața mea de altădată.

Acum îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi în care Pișcoțel se trezește, că am ce să le pun pe masă copiilor mei, că suntem împreună și că am ajuns până aici.

Acum o lună ceream cu disperare ajutorul deoarece am primit o veste care ne-a marcat existența: baiețelul nostru de 1 an a fost diagnosticat cu Cardiomiopatie dilatativă, cu EF 10%, o boală gravă a inimii pentru care medicii români nu au o soluție, un tratament, nimic.

Scriptic recomandau un transplant de cord, dar nimeni nu știe că în România nu s-a realizat așa ceva la un copil atât de mic. Iar noi am refuzat să facem experimente pe propriul copil. Pur și simplu trebuia să plec acasă din spital și să aștept inevitabilul.

Noroc că soarta mi-a scos în cale oameni cu suflet, printre care și pe mămica Roxana a cărei fetița a primit același trist diagnostic anul trecut.

Ea și alți părinți ca noi ne-au arătat calea mie și soțului meu pentru a încerca să-i oferim micuțului nostru o șansă.

Am întâlnit mulți oameni buni care ne-au ajutat cu bani, cu sfaturi, resurse de orice fel.
Așa am ajuns în Germania unde Nicoleta, o verișoară de-a mea, împreună cu soțul ei și finii lor l-au ajutat pe soțul meu să se angajeze, ne-au ajutat cu traduceri, mâncare, cazare, programare la medic, tot ce au putut ei.

Din păcate drumul nostru e lung și anevoios și nu mai e în puterea lor să ne ajute. Medicii ne-au recomandat să fim cât mai aproape de spital pentru a putea interveni în caz că inimioara lui Pișcoțel cedează,iar noi suntem la 300 km depărtare, stăm într-un apartament până pe 17 Aprilie luat cu ajutorul bunei noastre prietene, Melinda care ne-a ajutat și ea cum a putut.

Suntem în mâinile lui Dumnezeu!

Aici chiriile se obțin exagerat de greu, trebuie un mare noroc să poți beneficia de așa ceva. Avem nevoie de o chirie și loc de muncă pentru soț în Munchen sau cât mai aproape de Munchen, unde este și spitalul.

Au fost și oameni suspicioși care nu cred în povestea și suferința noastră. Acestor oameni le dorim din suflet să nu trăiască ce trăim noi acum.

Pe lângă lupta pe care o ducem toți din cauza pandemiei, noi mai ducem o luptă contra cronometru să ne salvăm puiul.

Să fii într-o țară străină care pare a fi din altă lume, să nu cunoști limba, să te zbați să găsești unde să dormi, ce să mănânci, să-ți ții jobul ca să ai o asigurare medicală de care depinde viața copilului tău, să faci tot posibilul să rămâi zdravăn la cap și sa nu îți simtă copiii disperarea și neputința e mai mult decât poate duce cineva, cu toate astea noi cădem si ne ridicăm zilnic până când nu o să mai putem.

Am făcut un pact între mine și soț: să cădem pe rând ca să ne putem sprijini unul pe altul😊.

În toată povestea asta am am aflat și ceva ce ne ține puternici: am aflat că mai există oameni buni și cu suflet și că pe noi ne iubesc foarte mulți dintre aceștia și pe această cale le mulțumim tuturor pentru implicare.

Uneori când simt chinul propriu mă uit în ochii lui Pișcoțel și mă întăresc.

Același lucru îl face și soțul meu care e la capătul puterilor uneori. Pleacă dimineața la 5 spre serviciu și se întoarce seara, târziu, de multe ori nu apucăm nici să vorbim, însă fiecare ne vedem de treaba noastră care are același scop: Piscoțel.

Pentru cei care trec prin așa ceva avem un mesaj: căutați o cale, trebuie să existe și nu renunțați. Totul se întâmplă cu un scop și nimic nu e întâmplător.

Multă sănătate!”