Naștere la Maternitatea Brăila. Mădălina a povestit cu lux de amănunte ce s-a întâmplat în timpul nașterii naturale. Nașterile în maternitățile de stat din România pot fi și frumoase. Ne demonstrează acest lucru Mădălina, o tânără mămică care și-a adus pe lume fetița în Brăila. Fără a pretinde vreun ban, personalul medical s-a comportat ireproșabil. Mădălina s-a simțit bine îngrijită și, datorită empatiei și profesionalismului echipei medicale, nașterea naturală dureroasă a fost mai ușor de îndurat.
Naștere la Maternitatea Brăila. Mădălina a povestit cu lux de amănunte ce s-a întâmplat în timpul nașterii naturale
Fără a interveni asupra textului, vă invităm să citiți povestea Mădălinei care a născut în Maternitatea din Brăila.
„Vreau să vă povestesc cea mai frumoasă experiență din viața mea, nașterea la Maternitatea Brăila. Toată sarcina mea a descurs cum nu mă așteptam de bine. Primele patru luni au fost mai grele deoarece mâncam doar covrigi, dar după 4 luni, am început să mănânc aproape orice. Stările de vomă și greață au dispărut.
A venit ziua când am împlinit 40 de săptămâni de sarcină (01.02.2021, luni). Doctorul a spus că vrea să mă vadă a doua zi. Am fost la control. Mi-a zis că bebe este poziționat foarte bine, că voi avea o naștere rapidă și ușoară. Aveam aproape 3 cm dilatație. M-a întrebat dacă vreau sa rămân în spital să grăbim nașterea sau dacă vreau să merg acasă să aștept momentul. I-am zis că vreau acasă (m-a felicitat). Mi-a zis că dacă nu nasc până sâmbătă (6.02), să vin duminică (07.02) să mă interneze, dar după părerea lui până vineri cel târziu ar fi trebuit să nasc.
A venit ziua de 3.02. De dimineață am avut stări de greață. Vărsam încontinuu. Spre seară am avut câteva scaune moi (îi spuneam mamei mele că sigur nasc în seara aceea sau a doua zi). M-am pus să dorm la ora 1:00 noaptea (nu aveam somn).
Aici începe adevărata aventură. M-am trezit la ora 3:00 noaptea cu o durere de burtă. M-am dus imediat la baie, dar durerile erau din ce în ce mai tari (ca la menstruație, dar mult mai puternice). Am așteptat 10 minute. Mă durea din ce în ce mai tare.
Am luat telefonul, am deschis o aplicație destinată cronometrării contracțiilor și am început să le cronometrez. Erau din 2 în 2 minute. Unele erau din minut în minut, altele din 20 în 20 de secunde, dar cele mai multe erau din 2 în 2 min. Am zis că sigur nu sunt contracții, nu are cum să fie atât de dese.
Soțul meu s-a trezit la 3:30 că mă auzea cum gemeam și plângeam. M-a întrebat ce am și i-am explicat. I-am zis că am dureri groaznice de burtă, iar el m-a întrebat dacă să sune la ambulanță. I-am zis să așteptăm măcar pana la 4:00 să văd dacă acele contracții se repetă în ora următoare sau e o alarmă falsă.
Plângeam și mă văitam de burtă. M-am dus la baie, m-am spălat (numai eu știu cum cu durerile alea). Cât m-am îmbrăcat, l-am rugat pe soțul meu să sune la ambulanță (știam că vine mai greu). A sunat. I-a spus doamnei de la dispecerat că am contracții din 2 în 2 minute, iar doamna de acolo nu voia deloc să creadă că așa m-am trezit, cu contracții dese.
Citez: „Dacă știa că naște, de ce nu a sunat mai devreme?”. Soțul meu i-a dat toate datele numai să vină odată, ca sigur nășteam acasă. Am așteptat cam 15 min până a sosit. Durerile erau din ce în ce mai groaznice. M-am urcat în ambulanță. Nu mai puteam de dureri nici să vorbesc.
Am ajuns la Maternitatea Brăila. Era în jur de 4:40/ 4:50. M-au dus în camera de internări. M-am schimbat. Doamnele de acolo erau atat de drăguțe încât la fiecare durere mă întrebau: „te doare, așa-i?!” și nu știau ce să-mi mai facă să mă liniștească puțin.
Au sunat imediat doctorul. S-au uitat dacă am toaleta făcută. Mi-au zis să rezist și își cer într-un fel scuze, dar durează până fac toate hârtiile de internare. A venit doctorul. Domnul doctor Radescu, (el era de garda), m-a consultat și aveam deja dilatație 7 cm și a zis: „de urgență în sala de nașteri”.
Au terminat doamnele de completat foile și m-au pus pe un căruț și direct în sala de nașteri. Am ajuns acolo în jur de ora 5:30. Erau în jur de 5 moașe și doctorul. Nu aveam membranele rupte. Contracțiile erau din minut în minut (toate). O asistentă îmi băga branula, o asistentă îmi făcea nu știu ce în venă (nu mai realizam nimic de la dureri).
După ce au făcut tot ce era de făcut, am rămas singură. Veneau la fiecare 5 minute să mă controleze. Mă încurajau că mai am puțin și nasc și să rezist. Îmi dădeau apa, mă mângâiau pe cap. Mă simțeam de parcă nășteam cu mama și soțul. La ora 6:30 deja aveam dilatație 10 și contracții din 20 în 20 de secunde. Aveam dureri cumplite. Le rugam pe moașe să facă ceva. Știam că nu au ce, dar eram prea amețită de la dureri.
Simțeam că îmi curge ceva pe picior. Se fisuraseră membranele. Nu aveam timp să strig după cineva că în permanență venea cineva să mă vadă. Am spus ce și cum. M-au controlat. Mi s-au rupt membranele și erau două moașe super drăguțe care vorbeau între ele cine să mă moșească. Plâng de câte ori îmi aduc aminte această experiență. Au sunat doctorul, a venit repede (era la o lehuza care nu născuse de mult). I-au spus asistentele că mi s-au rupt membranele. Au venit toate moașele care erau pe tura în noaptea aceea.
Mi-au zis: „pregătește-te că naști”. M-am tras de tot în jos, am ridicat picioarele, și mi-au zis că atunci când am o contracție, să împing cât pot de tare. A început aventura. Am început să împing, dar fiind prima naștere nu am împins foarte bine și deja țipam „nu pot”.
Moașa îmi spunea: „hai, puiule că poți, ai să vezi că poți!” Atunci mi-am adunat toată puterea și am împins din toate încheieturile. Am simțit când m-au tăiat, o usturime groaznică, dar am împins mai departe. Simțeam cum moașa avea mana „acolo” și aștepta să iasă capul lui bebe. O altă moașă era în dreapta mea, una în stânga cu doctorul. Deși nu am avut niciun fel de complicații, tot erau lângă mine.
Moașa: „hai încă puțin și îți vezi fetița” și atunci am impins de a ieșit perfect. Mă gândeam numai la fetița mea. Era 7:20 dimineața și mi-au pus fetita în brate. Am pupat-o, am început să plâng (doctorul între timp îmi scotea placenta). Au luat fetița să o curețe și ce mai trebuie. A scos placenta. Mi-a zis să nu mă sperii că urmează să mă curețe. M-a curățat (a fost destul de ciudată senzația), apoi moașa m-a cusut. Am simțit totul.
Mi-a făcut anestezie. Nu mai puteam de durere, iar ea m-a întrebat dacă vreau să îmi facă și a doua anestezie. Am rugat-o să o facă și a făcut-o, dar nici a doua nu și-a făcut efectul, dar ea lucra atat de grijuliu și îmi vorbea atât de frumos că parcă îmi mai lua puțin din durere. Am terminat cu totul. M-au ajutat să mă ridic din pat. Eu voiam să merg pe jos până la terapie. Mi-au zis că trebuie să merg cu căruțul.
Am ajuns la terapie. Mi-au adus fetița puțin. L-am sunat pe tăticul ei, să o vadă (așa mi-a zis o asistentă să procedez pentru că eu nu știam dacă avem sau nu voie cu telefonul la terapie). Mi-au luat fetița, mi-au adus să mănânc și mi-au zis: „dacă nu papi, nu te duc în salon la fetița ta”.
Nici nu știu cum am mâncat, dar când am auzit, am mâncat tot. Între timp au venit doctorul și moașa de vreo 5 ori într-o oră să vadă cum se prezintă totul „acolo jos”. Am ajuns în salon. Mi-au adus fetița. Am pus-o la piept și mă uitam și nu îmi venea să cred că este a mea. Tot personalul medical, asistente pentru mămici, asistentele pentru bebei, nimic de reproșat. Ne făceau toaletă zilnic, veneau din oră în oră să ne vadă pe noi și bebelușii. Doctorul venea zilnic la vizita. NU AM ABSOULT NIMIC DE REPROȘAT.
Și da, nimeni nu a primit bani. Nimeni nu a zis sau specificat nimic de așa ceva. Au fost minunați. Și uite așa sarcina și nașterea pentru mine au fost cea mai frumoasă experiență din viata mea, chiar dacă nașterea a fost dureroasă”.
Fiecare experiență a nașterii este unică. Ea este relatată așa cum a fost percepută de mămica în cauză. Dacă sunt cititoare care au avut parte de o experiență foarte bună în aceeași unitate medicală (sau alta), le invităm să își împărtășească experiențele.
Dacă doriți să vă împărtășiți povestea nașterii, sub toate aspectele, fie ele pozitive sau negative, ne puteți scrie pe adresa de e-mail demamici@gmail.com sau pe pagina de Facebook De mamici. Tot aici puteți atașa și fotografii pe care doriți să le faceți publice. Nu există limită de cuvinte. Ne rezervăm dreptul de a selecta poveștile care urmează să fie publicate. Prin împărtășirea poveștii și publicarea ei, vă asumați veridicitatea celor relatate! Odată publicate articolele nu vor mai putea fi șterse!
