Marturia unei femei care a trecut prin depresia postnatala
Cuprins:
„Esti incantata?”
Este prima intrebare pe care o aud. Sunt asaltata de intrebari de genul, de la toti oamenii din jur, imediat cum afla ca sunt insarcinata.
„Da! Sunt in al noualea cer! Abia astept sa mai trec printr-o nastere!”, este raspunsul pe care probabil ca toata il lumea il asteapta. Insa, ma cunosc. Si nu m-am priceput niciodata sa mint bine.
Adevarul este ca nu sunt incantata deloc.
Optimista? Poate.
Recunoscatoare? De ce nu.
Dar incantata? In niciun caz.
Cum as putea sa simt bucurie in suflet ca aduc o noua fiinta pe lume, cand inca sunt bantuita de experienta traumatica ce a venit la pachet odata cu primul nascut?
Acum doi ani, s-a nascut fiul meu. Eram pregatita sa imi asum toate responsabilitatile care vin la pachet cu maternitatea. Dupa ce fusesem diagnosticata cu cancer la san pe la 20 de ani, imi era teama ca nu voi putea face copii niciodata. Cel putin, asa mi s-a zis. Asa ca nu e de mirare cat de norocoasa si binecuvantata m-am simtit ani mai tarziu cand am aflat ca sunt insarcinata.
Apoi a aparut! El, primul meu copil, fiul meu perfect. Sanatos, adorabil si chiar cuminte. Insa nu simteam nimic. Niciun sentiment de implinire sau bucurie sufleteasca. Simteam doar greutatea apasatoare a anxietatii cu care ma confruntam si care ma impingea intr-un abis negru.
Imi era teama ca voi ramane blocata acolo mereu si nu voi mai putea iesi.
Imi iubeam cumva copilul si imi pasa de el mai mult decat orice pe lumea asta. In acelasi timp, ma simteam blocata intr-o viata in care nu ma regaseam si care parea ca nu imi apartine.
Marturia unei femei care a trecut prin depresia postnatala. Copilul plangea incontinuu, iar eu plangeam odata cu el
Zilele erau la fel. Ma taram cu greu de pe o zi pe alta. Bebelusul meu avea reflux, acumula gaze incontinuu si dormea doar daca il tineam in brate. In timp ce plangea, plangeam si eu odata cu el. Uitasem si de somn, chiar si atunci cand fiul meu reusea sa adoarma. Nu dormeam, nu mancam si numaram orele pana cand sotul meu ajungea acasa ca sa se ocupe si el de copil.
Am cautat pe internet sa vad daca mai sunt si alte mamici care se confrunta cu ceea ce ma confruntam eu. La 3 saptamani de cand nascusem mi-am sunat medicul, i-am descris simptomele si aveam sa primesc diagnosticul: depresie postnatala.
Am inceput sa vizitez un psihiatru si sa primesc tratament. Dupa cateva luni, parea sa incep sa ies din negura in care ma aflam. A fost un proces treptat, dar care m-a ajutat. Imi iubeam copilul din ce in ce mai mult, pe zi ce trece si de data aceasta nu imi doream eu sa ma mai aflu departe de el.
Intr-o zi, ne-am decis sa ne marim familia
Se intampla la aniversarea de doi ani a copilului nostru. Am stiut dintotdeauna ca ne dorim o familie mai mare, insa acum aveam retineri. Imi era teama sa nu trec din nou prin ce-am trecut la prima sarcina. In cele din urma, am decis. Nu am vrut sa las frica sa imi controleze viata. Asa ca dupa o luna eram din nou gravida.
Pe langa pregatirile facute pentru venirea copilului, stiam ca trebuie sa am mare grija si de mine. Asa ca am stabilit un plan de batalie alaturi de psihiatrul meu, care sa ma ajute sa controlez starile mult mai bine si sa tranform maternitatea intr-o experienta placuta.
Am hotarat sa fiu constant monitorizata de un psihiatru. Nu ma voi feri de antidepresive sau somnifere pentru situatiile in care voi avea nevoie de ele. Am decis sa angajez o bona pentru zilele in care sunt tinuta treaza de copil noaptea si sa nu imi fie rusine sa cer ajutor atunci cand am nevoie de el.
Marturia unei femei care a trecut prin depresia postnatala
M-am convins si mi-am promis ca voi fi mai bine, mai ales ca am mai trecut prin aceasta experienta si am parte in jurul meu de o comunitate de mamici extrem de solidare, care nu ezita sa iti ofere un sfat daca ai nevoie. Dar mai ales, am credinta ca daca am supravietuit prima data, o voi face si a doua oara.
A fost nevoie sa constientizez toate aceste lucruri, pentru a-mi pregati psihicul si pentru a avea mai mult control de data aceasta.
Asta nu inseamna ca nu sunt in continuare speriata sau anxioasa. O astfel de afectiune cum este depresia postpartum nu este ceva ce dispare ca prin magie.
Nu pot ghici in stele si nu pot sti daca lucrurile vor decurge mai bine sau mai rau. Stiu doar ca voi lucra in permanenta cu mine, pentru a ma recupera si am speranta ca sunt pe calea cea buna.
Si mai stiu un lucru. Stiu ca fiul meu, care va veni pe lume, cu toate minusurile si plusurile, la final imi va aduce cea mai mare bucurie, care nu va putea fi egalata de nimic in viata aceasta.
