Corina a nascut la 29 de saptamani. In timpul cezarienei a facut stop cardio-respirator, iar baietelul a intrat in soc septic | Demamici.ro

Mamicile de prematuri sunt de doua ori eroine pentru ca au trecut prin clipe grele inainte de a-si tine copiii la piept. Mamele care si-au adus pe lume copiii inainte de termen apreciaza si mai mult sanatatea puilor lor pentru ca au trait cu frica de a-i pierde.

S-au rugat, au varsat lacrimi nopti si zile, si-au vazut minunile luptand pentru vietile lor fragile… Corina avea acasa doua fetite cand a aflat ca asteapta un baietel. Asa incepe povestea mamicii care a trecut prin clipe greu de imaginat pentru orice mama. A fost puternica, iar acum isi tine mandra la piept cei trei copilasi.

„As vrea astazi sa va spun povestea puiului meu, David! Si eu, ca si voi, sunt mamă de luptător!
Dupa doua fetițe, am primit vestea ca sunt insarcinata cu un băiețel! Nu va pot spune bucuria mea, dar mai ales a sotului! Aveam tot ce isi poate dori un om, doua fetițe sanatoase, un baietel pe drum si casa visurilor aproape terminată!

Sarcina a decurs nesperat de bine, stiam ca va trebui sa fac a treia cezariana, dar neavand probleme in trecut si trecând fix trei ani intre toate sarcinile nu imi era frica…
Ne grabeam sa ne mutam la casa si munceam pe rupte! Uneori ii multumeam puiului din burtica ca nu imi face probleme si pot munci atat!

La 29 de saptamani m-am internat acuzand dureri si contractii usoare, s-a constat ca am debut de travaliu si dupa tratament au cedat… Am făcut acea injectie care sa ajute bebele sa respire in cazul unei nasteri premature si o analiza de col uterin care sa scoata la iveala eventuale infectii…

Am ajuns acasa, am ramas la pat, dar intr-o zi, trecand prin curtea in lucru am calcat intr-un cui ruginit… desi am fost la urgente si am facut antitetanos am început sa ma simt tot mai rau, respiram cu dificultate, urinam frecvent si simteam o sete teribilă, indiferent cata apa beam…
Noaptea tarziu mi-am dat seama ca in ziua precedenta eu nu am simtit bebelusul miscand si am plecat atunci la spital…

A venit doctorul meu, am intrat in cezariana, asteptam cuminte sa il scoata, iar cand l-a scos am vazut un bebelus pamantiu, fara viata caruia i se balanganeau membrele exact ca la o papusa de carpa! Am început sa tip daca e mort si cineva mi-a raspuns ca nu se stie..
Auzeam atatea aparate piuind, agitatie…

Apoi mi-am dat seama ca nici cu mine ceva nu e in regula, prea multa lume era langa mine, eu nu mai vedeam nimic in fata ochilor si auzeam cuvintele distorsionat! Stiu doar ca ultimul lucru pe care l-am spus doctorului a fost: « Sa nu-l lasati sa moară!» Apoi am facut stopul cardio-respirator!

M-am trezit târziu, in salonul de terapie intensivă… soțul meu plangea langa patul meu… L-am întrebat daca copilul a murit, iar el mi-a spus ca inca il resusciteaza si nu stie…
Am plans amândoi in tacere pana a venit ginecologul si neonatologul la noi…

Ne-a spus ca eu facusem septicemie si bebelusul era in soc septic. A fost resuscitat 40-45 min, facuse convulsii, hemoragie cerebrală, hipotensiune, hipoglicemie… ca are sanse mici sa iasa din noapte si ca ar trebui sa fim pregatiti sufletește pentru tot ce e mai rau… Pana dimineata m-am rugat fara oprire si la 7 dimineata a venit doctorita sa imi spuna ca a trecut noaptea si ca a început sa miste manutele… apoi a intrat iar in coma si eu am murit si am inviat impreuna cu el… a fost intubat si din nou ni s-au naruit toate speranțele!

Am rugat o infirmiera sa ma duca sa il vad si daca pana atunci imi doream sa traiasca cand l-am vazut conectat la aparate, cu perfuzii in cap, cu oxigen, umflat de la infectie de crapa pielea la propriu pe el, am avut un soc!

Atunci l-am luat de manuta si i-am spus ca mami vrea sa traiasca, dar daca lupta e prea grea pentru el, mami intelege si nu se supara! M-a ajutat enorm aceasta acceptare a realitatii ca s-ar putea sa il pierdem!

Apoi intr-o dimineata, doctorita a venit la 6 dimineata la patul meu si mi-a spus ca David s- trezit miraculos la viata! Respira, plangea si se misca ca orice nou nascut! Nici nu indrazneam sa ma bucur! Cu fiecare zi care trecea era mai bine si dupa o luna am plecat sanatosi acasa! Eu facusem o depresie postnatala severa si refuzam sa il las din brate… il urmaream 24 din 24 si dormeam doar daca soțul jura ca nu il lasa din brațe! Doar cine a trecut prin asta intelege! Au urmat controale la neurolog, la oftalmolog, toate trecute cu brio!

Apoi sa descoperit ca nu are fontanela, dar a uimit din nou pe toata lumea, suturile semi-inchise lasand totuși capul sa creasca normal! E perfect normal, afectos si pupacios!
Ma uit la el si vad o minune! Vad puterea lui Dumnezeu! Văd puterea imensa care o are o mamă! Si voi sunteți mame de minuni! Am scris prea mult, dar cand vorbesc de el, cuvintele imi par mereu prea putine!”