Depresia postnatala. Furia, simptomul care nu m-a lasat sa fiu mama care speram sa fiu | Demamici.ro

Depresia postnatala. Furia nu m-a lasat sa fiu mama care speram sa fiu. Inainte sa apara copiii, probabil ca te-ai imaginat si tu mama si cum va arata noua ta viata.

Te gandeai la hainutele adorabile si asortate pe care le va purta copilasul tau si cum vei fi mereu atenta sa fie hranit doar cu mese gatite de tine. Si vei incapea peste noapte in vechii tai blugi stramti.

Iar viata va fi minunata.

Asa imi imaginam si eu. Insa s-a dovedit ca viata mea si emotiile noi care au venit la pachet, erau ceva mai complicate.

Adaptarea la maternitate a fost o schimbare prea mare pentru mine. Cu mana pe inima, pot spune ca depresia mea postnatala a aparut in exact prima noapte de viata a fiului meu.

Stateam in salonul de spital, cu el in brate si la fiecare scancet de-al lui tresaream. O asistenta a venit spre mine si m-a mustrat cand a vazut ca il tin pe pat pe burtica. Mi-a explicat de ce nu e bine sa fac asta: „Viata lui depinde in totalitate de tine. Cum altfel vrei sa il tii in viata?”

N-am spus la nimeni ce simteam. Zambeam si ma prefaceam ca sunt o mama fericita

Dupa ce am ajuns cu bebe acasa, am incercat sa imi ascund toate aceste emotii. Oamenii imi zambeau, ma felicitau, imi spuneau cat de norocoasa sunt. Eu le zambeam si atat.

Dupa cateva luni de ganduri anxioase, am decis sa stau de vorba si cu alte mamici, sa impartasim din experienta maternitatii.

Cumva, viata si-a urmat cursul. Am incercat sa fac abstractie de starile mele. Anii au trecut, iar eu ajunsesem sa aduc pe lume cel de-al treilea copil.

Dupa ce nascusem doi baieti, aveam acum o fetita.

Primele saptamani din viata fetitei mele au decurs foarte bine. Ajunsesem chiar sa ma simt optimista: „Poate a disparut anxietatea. Poate nu se va mai intoarce de data asta…”, imi spuneam pe atunci.

Cateva saptamani mai tarziu, nu ma mai recunoasteam. In casa se auzeau doar tipetele mele. Si nu era nevoie de mult ca sa rabufnesc.

Depresia postnatala. Furia nu m-a lasat sa fiu mama care speram sa fiu

Imi aduc aminte ca intr-o zi fiul meu cel mijlociu a inceput sa loveasca bebelusul si am tipat la el instant, in timp ce il strangeam de incheieturi, crezand ca astfel ma va intelege mai bine.
Apoi i-am dat drumul, am izbucnit in lacrimi, coplesita si de maternitate, dar si de gestul meu.

Asta nu eram eu.

Am fost mereu o persoana calma. Rareori imi pierdeam cumpatul. Am iesit cu succes din multe situatii stresante de-a lungul vietii.

Ce se intamplase cu mine?
De ce tipam?
De ce tipam la bebelusul meu cand plangea?
Bebelusul meu!

Ma simteam rusinata, dezamagita de mine. Plangeam de multe ori in dus, iar apoi ajungeam sa tip si la sotul meu. Rabdarea mea era zero. Ma duceam cu totul la vale si nu mai stiam cum sa ma ridic.

Da, sufar de depresie postnatala. Nu imi e rusine sa recunosc!

Intr-una din zile, mi-a iesit un cale un articol despre depresia postnatala. Autorul mentiona furia ca fiind unul dintre simptome, alaturi de multe altele. Citeam si dadeam din cap, citeam si dadeam din cap. Ma regaseam complet. Practic, ceea ce citeam, traiam.

Iar acum stau si ma intreb de ce se fereste toata lumea sa vorbeasca despre sentimentele de furie care apar in timpul maternitatii?

Eu am recunoscut. Iar apoi am ales sa imi schimb viata.

Mi-am schimbat dieta, am inceput sa merg la terapie, am inceput sa vorbesc cu sotul meu. Am decis sa apelez si la un tratament potrivit pentru mine si care m-a ajutat enorm. Nu doar ca furia disparuse, dar simteam ca gandesc mai limpede. Brusc, eram fericita.

Mi-a fost greu sa recunosc, initial, ca am probleme cu anxietatea si cu furia. Poate chiar rusine. Insa proba finala in lupta cu depresia postnatala a fost sa vorbesc public despre asta.

Asa ca dupa ce mi-am impartasit povestea pe Facebook, am fost uimita sa vad cat de multe mesaje primisem de la alte mamici. Unele ma incurajau, iar altele imi spuneau ca trec si ele prin aceleasi stari.

Da, maternitatea e stresanta. Dar anxietatea nu trebuie sa fie radacina de la care porneste maternitatea.

Toate aceste simptome nu e necesar sa dureze o vesnicie.

Cere ajutor, adu in viata ta ce simti ca iti lipseste, fa o schimbare.

Cu toate avem momente de care nu ne simtim foarte mandre, trebuie sa intelegi ca nu esti tu, de fapt. Anxietatea poate scoate la iveala multe stari si reactii pe care nu le vei recunoaste.

Asa ca tine minte: depresia postnatala este reala si, mai ales, nu esti singura.