Două inimioare i-au bătut în burtică, însă doar unul dintre gemeni a trăit. Cristina a născut într-un spital privat din Bruxelles, cu un medic român. Cristina a ales să împărtășească cu mămicile din comunitate povestea sa de naștere. A avut sarcină gemelară, însă din păcate băiețelul nu a supraviețuit. La 34 de săptămâni de sarcină, mămica a trecut printr-o cezariană de urgență. A născut la Maternitatea Clinicii Delta din Bruxelles, Belgia, asistată de un medic român, domnul doctor Onofrei Dorin.
Tânăra mămică a trăit doar pe jumătate bucuria nașterii. A plâns de fericire când și-a strâns fetița la piept, însă pe de altă parte sufletul îi era sfâșiat de pierderea băiețelului care vreme de 34 de săptămâni i-a trăit în burtică.
Fără a interveni asupra textului, vă invităm să citiți povestea Cristinei care a născut la Maternitatea Clinicii Delta din Bruxelles, Belgia.
Cristina a născut într-un spital privat din Bruxelles, cu un medic român
„Povestea mea începe cam așa…
Locuiesc in Belgia, Bruxelles de aproape 4 ani. După lungi încercări de a rămâne însărcinată dorința mi s-a împlinit. Cum am aflat de sarcină, am căutat cel mai recomandat doctor. Așa am ajuns la domnul doctor Onofrei Dorin. Am fost la primul meu control cu multe emoții, frică, curiozitate . Atunci am aflat că avem gemeni ❤️.
Am fost extrem de fericită atât eu, cât și soțul meu. Îmi venea să țip de bucurie ❤️. Totul a decurs minunat. Nu am avut nicio problemă pe timpul sarcinii. Aveam o fetiță și un băiețel. La 34 de săptămâni am început să-mi fac griji pentru că nu îl mai simțeam pe unul dintre copii. Atunci am mers la spitalul privat „Delta” la urgențe, unde lucra doctorul meu. Din păcate acela a fost momentul în care am aflat cea mai tristă veste din viața mea. O veste care m-a dat peste cap și din cauza căreia am fost la un pas de depresie. Unul dintre puiuții mei nu mai era în viață. S-a stins acolo, în burtică, alături de surioara lui, fără să ajungă să-și vadă părinții.
A fost un șoc mult prea mare. Am început sa plâng și eu și soțul meu și să mă rog la Dumnezeu să nu fie adevărat 😔. Doctorul meu a ajuns destul de repede la spital. A durat aproximativ 30 de minute. Mi-a făcut și el un alt control pentru a fi sigur și imediat m-a băgat în cezariană de urgență.
În timpul rahianesteziei asistentele îmi zâmbeau. Nici nu am realizat când au trecut cele 20 de minute până când am născut. Din păcate, mi-am auzit doar fetița plângând. O parte din inima mea râdea de fericire și împlinire, însă cealaltă parte urla de durere. Din fericire, măcar ea, fetița mea, a fost bine .
Am ajuns in salonul de copii născuți prematur. Acolo am întâlnit cele mai drăguțe asistente. Veneau mereu când aveam nevoie de ceva . M-au învățat cum s-o spăl pe Sara, cum să o alăptez, cum să o schimb.
M-am bucurat foarte mult să văd cât interes își dădeau pentru toți copiii din salon. Erau acolo și copii născuți la 28 de săptămâni. M-am împrietenit foarte repede cu asistentele. Am stat internată cu Sara 4 săptămâni, dar în tot acest timp nu mi-a lipsit nimic (de la scutece, medicamente, prosoape pentru fată, șampon). Fiecare copil prematur avea camera lui în care puteau să doarmă și părinții. Am avut și noi o cameră specială, camera părinților în care aveam de la frigider până la aparat de cafea, televizor etc.
În ultimele 3 zile înainte de externare ne-au mutat într-un alt spațiu, unul destinat pregătirii părinților pentru perioada de acasă împreună cu bebelușul. Am intrat cu emoții în acel salon. Acolo aveam o cameră în care stăteam eu și soțul, o cameră pentru bebe, unde îl schimbam și îi făceam băița și o baie foarte mare.
Acolo te lăsau să te descurci singură cu copilul astfel încât să începi să te acomodezi cu ce te așteaptă acasă. Bineînțeles că în momentul în care apărea vreo problemă, aveam buton și imediat venea o asistenta. Fetele o adorau pe Sara. Când eu eram plecată câte 1-2 ore acasă, ele o luau în brațe și se plimbau cu ea, o țineau în biroul lor. Sara nu mai prezenta niciun risc și puteau să o scoată de la aparate.
Când a venit ziua externării, am simțit că ne-am despărțit de niște prietene dragi. Cadrele medicale din spital au fost familia noastră vreme de patru săptămâni. Cu câteva dintre asistente am rămas prietenă pe Facebook. Acesta a fost povestea mea, tristă, dar și fericită pentru că fetița noastră a scăpat cu viața datorită lor, medicilor și asistentelor care și-au făcut meseria cu iubire și dăruire. Mulțumesc!”
Fiecare experiență a nașterii este unică. Ea este relatată așa cum a fost percepută de mămica în cauză. Dacă sunt cititoare care au avut parte de o altfel de în aceeași unitate medicală (sau alta), le invităm să își împărtășească poveștile.
Dacă doriți să vă împărtășiți povestea nașterii, sub toate aspectele, fie ele pozitive sau negative, ne puteți scrie pe adresa de e-mail demamici@gmail.com sau pe pagina de Facebook De mamici.
Tot aici puteți atașa și fotografii pe care doriți să le faceți publice. Nu există limită de cuvinte. Ne rezervăm dreptul de a selecta poveștile care urmează să fie publicate. Prin împărtășirea poveștii și publicarea ei, vă asumați veridicitatea celor relatate!
