La un an si doua luni, Piscotel a devenit ingeras. La un an distanta de la pierderea fiului sau, mama Luciana isi pune sufletul pe tava | Demamici.ro

La un an si doua luni, Piscotel a devenit ingeras. La un an distanta de la pierderea fiului sau, mama Luciana isi pune sufletul pe tava. 12 luni amare au trecut de cand Piscotel a plecat printre ingeri, un an in care Luciana si sotul ei au invatat cum sa traiasca cu un gol imens in suflete. Vietile li s-au schimbat total. Au fost parinti de doi, insa destinul crunt le-a rapit o parte din inimile lor, o parte care a disparut pentru totdeauna, acolo sus, printre ingeri.

Luciana a gasit puterea de a-si impartasi gandurile, astazi, la un an distanta de cand baietelul si-a dat ultima suflare chiar la pieptul ei de mama. Luciana a vrut sa-si imparta suferinta pentru ca ale ei cuvinte sa devina un sprijin pentru parintii care au trecut prin acelasi necaz greu de exprimat in cuvinte. Veti citi mai jos cuvintele Lucianei, exact asa cum ea ni le-a trimis. Multumim, Luciana, in numele parintilor pentru care acest articol e o alinare, o dovada ca durerea, oricat de crunta ar fi ea, poate fi invinsa.

La un an si doua luni, Piscotel a devenit ingeras. La un an distanta de la pierderea fiului sau, mama Luciana isi pune sufletul pe tava

Trairi si simţiri dupa 1 an sau 1 an de doliu… 

12 Aprilie 2021…azi, acum un an viata mea, a noastra avea sa ia o intorsatura radicala: copilul nostru mic, baietelul nostru, un pui de om de numai 1 an si 2 luni isi dadea ultima suflare  in bratele mele, a mamei sale. Totul s-a intamplat foarte rapid si am sperat pana in ultima clipa ca el se va recupera si se vor intampla minuni. Din pacate pentru noi sau cum spune sotul meu, noi si Piscotel am extras un loz necastigator. Si nu e vorba de Piscotel, ci de faptul ca el a ales o viata scurta, a ales sa se chinuie inainte de a pleca si noi am ramas cu un gol si o durere de nedescris.

Putini sunt cei care stiu si sincer mi-as dori din suflet sa fie din ce in ce mai putini, chiar sa nu existe, ca dupa ce iti pierzi un copil, ca parinte ramai fara viata. Iti pierzi echilibrul, iti pierzi perspectivele vietii, iti pierzi dorinta si vointa de a te trezi in fiecare zi, te pierzi cu totul, efectiv iti pierzi identitatea, nu mai stii cine esti, ce cauti pe acest Pamant si ce rost mai ai fara copilul tau, parte din tine si din sufletul tau.

In schimb sunt extrem de multi cei care din varii motive, unele bine intentionate, altele nu, cum sa dea sfaturi, cum sa le impuna unor parinti care trec prin asta sa mearga mai departe ca TREBUIE.

De aceea m-am gandit sa scriu putin despre asta, cumva si sfatuita de cativa oameni pe care eu ii respect si care pentru mine sunt reper, sa scriu ce am facut eu, ce am facut noi ca familie sa fim inca aici, sa fim prezenti si constienti in fiecare moment al vietii noastre de dupa moarte, sa ne ocupam de fiica noastra.

Scriu asta azi, la fix 1 an de la plecarea lui…

M-am trezit bine azi fata de anul trecut cand eram inerta din toate punctele de vedere si in acelasi timp contienta cum nu se poate mai bine. A fost ca si cum sunt operata pe viu, fara anestezie, dar foarte rezistenta la tipul de durere din acel moment.

Si azi ma doare, dar nu ma mai doare la fel. De-a lungul anului durerea s-a transformat.

Cred cu tarie faptul ca m-a ajutat enorm poza de final in care l-au deconectat de la aparate si mi l-au pus in brate. Pare dramatica scena, asa a si fost si inca simt momentul ala, dar modul in care s-a produs tot procesul trecerii lui in cealalta dimensiune, lin si cu iubire din partea mea si a sotului meu pentru el, dar cumva si din partea lui pentru mine in mod deosebit,  m-a ajutat sa trec mai usor prin ultimul an. E important sa primim toata intelegerea din lume in acest sens si sa fim lasati sa ne ocupam de cel plecat asa cum ne dorim si cum simtitm.

 Si totusi a fost extrem de greu, cel mai greu an din viata noastra de pana acum si bineinteles ca nu se termina aici.

Ce as vrea eu sa inteleaga parintii care-si pierd copilasul si imi repet si mie asta la nesfarsit e ca trebuie sa ne dam timp, rabdare si sa facem totul exact cum simtim fara a ne lasa constransi de societate si de cei din jur.

Ceea ce s-a intamplat este cea mai mare durere pe care o poate duce cineva si e ceva constant pentru care nu exista un tratament anume si care nici nu va trece vreodata, din pacate, dar se poate trai. Nici eu nu credeam la inceput si am avut multe ganduri negre, ceea ce e perfect normal.

Înca mai clachez, si asta e normal, totusi a trecut doar 1 an.

Asadar, dragi mamici si tatici de ingerasi, stiu si inteleg mai bine decat cineva poate crede cat de tare va doare, cat de dor va e si cat de inspaimantati sunteti de ceea ce traiti acum. Nu pot sa va promit eu, o mama care inca e in proces de vindecare ca totul va fi minunat, dar pot sa va promit ca daca va doriti sa depasiti momentul, totul va fi mai usor. Daca aveti un alt copil cu atat mai mult agatati-va de el sa va ridicati. Mai jos decat sunteti deja nu aveti cum sa cadeti. Cu pasi mici si siguri, trebuie doar sa urcati si daca iar cadeti pentru ca e normal, mai ales in prima perioada, o luati de la capat si tot asa.

Am avut multe momente grele dupa pierderea baietelului meu.

La inceput de tot imi era frica sa stau singura,mai ales noaptea, nu puteam sa dorm la marginea patului,ci doar la mijloc, imbratisata de celalalt copil al meu si de sot si  ma simteam extrem de vinovata ca imi e frica de ingerasul meu pentru ca mintea imi juca feste. Plangeam incontinuu, ma transfigurasem de durere, am uitat de mine si de tot ce realizasem pana atunci, nu mai voiam sa traiesc.

Toate acestea sunt normale. Plangeti si descarcati-va langa oamenii care va asculta, va inteleg si va accepta asa cum sunteti in acel moment. Excludeti persoanele care va sfatuiesc, va impun sa faceti ceva anume si va incarca cu tot felul de lucruri negative.  Eu asta am facut la un moment dat pentru ca ma epuizau acest gen de persoane. Încă triez…

Doliul este ceva personal, este ceva intim si am inteles asta prin prisma mea si a sotului meu. Amandoi ne-am pierdut copilul, acelasi copil, aceeasi poveste, aceeasi trauma, am impartit acelasi final dramatic si cu toate astea ne-am trait doliul si ni-l traim in continaure intr-un mod diferit. E normal. Ce nu ar fi normal e sa va indepartati unul de altul. Au fost si la noi momente de cumpana, dar am invatat sa trecem peste ele. Astea sunt lectii pe care noi le avem de invatat.

Nu va lasati coplesiti si influentati de societatea in care traim, ci faceti totul exact cum simtiti. Si noi am fost judecati si criticati mult si pentru multe si o perioada m-am consumat si pentru asta pentru ca nu intelegeam exact ce se vrea de la noi si sentimentul meu de vinovatie fata de moartea copilului meu, care este si acesta foarte normal, era extrem de intens. Probabil de aceea ma afecta fiecare critica. Pana la urma dreptatea si corectitudinea sunt relative si fiecare vede lucrurile din punctul lui de vedere. De aceea e important sa urlati daca va vine sa urlati sau sa nu plangeti pur si simplu daca nu simtiti. Ambele variante sunt corecte si eficiente din punctul meu de vedere.

Noi nu am vrut sa purtam doliu vestimentar.  Avand un alt copil mic mi s-a parut sinistru si foarte marcant ca dupa ce ca isi pierduse fratele si toata rutina noastra s-a schimbat complet, sa ne mai vada si imbracati si negru. Si unii au avut grija sa ne taxeze pentru aceasta decizie. Nu am vrut sa facem parastase cu mese intinse si fastuoase cum se fac la noi, la romani si mai ales in religia noastra, cu tot neamul adunat si am fost taxati si pentru acest aspect. Am preferat un al mod de a-l cinsti pentru ca asa ma simtit noi ca e mai bine.

Si acestea sunt doar doua exemple ca ar mai fi multe. De ce trebuie sa fac cum vrea lumea sau ca TREBUIE? Imi stie lumea durerea, imi traieste lumea durerea? Nu,va zic eu.

Traiti-va durerea exact asa cum o simtiti. Nimic din ceea ce considerati voi, ca parinti in amintirea copilului pierdut nu e gresit. Absolut nimic.

Si nu fiti suparati pe cei care incearca tot felul de astfel de lucruri. Ei nu stiu si nu inteleg si nici nu au cum daca nu au trecut prin asta. Acceptati ca situatia s-a schimbat. Voi nu mai sunteti cine ati fost. E foarte greu. Si noi ne-am pierdut multi prieteni. S-au indepartat pur si simplu. Unii ca nu au stiut cum sa se poarte cu noi, pentru altii eram o povara sa ne asculte durerea si pe marea majoritate ca nu le pasa pentru ca fiecare e liber sa aleaga si sa isi traiasca viata cum doreste, nu sa stea sa asculte niste parinti indoliati,mai ales daca sunt tineri, cu siguranta o sa fiti bombardati si cu sfatul ˝lasa ca faceti altul˝…

Ar fi multe de zis. Lucrurile nu se termina aici. Asta e pe viata. Dar exista totusi viata si dupa moartea unui copil…avem nevoie sa ne iertam noi pe noi, sa ne imbratisam, sa ne iubim, sa ne acceptam pierderea si durerea si de aici va veni si vindecarea.

Eu citesc foarte mult despre dezvoltare personala si spiritualitate si recomand tuturor sa faca asta, scriu ori de cate ori simt ca nu mai pot; am un caiet special in care ii scriu fiului meu diverse trairi,ca si cum candva el le va citi. Desi am primit o eticheta si e o eticheta urata si grea, aceea de parinti de inger, nu va fie rusine sa cereti ajutor la un preot, la psihoterapeuti, la persoane cu care voi rezonati si fiti mandri de asta. Nu oricine poate suporta ceea ce induram noi.

Concluzionand, la 1 an de la plecarea lui Piscotel scriu asta din suflet pentru alte suflete chinuite, caci doar noi stim ce durere ramane in sufletul unei mame si al unui tata dupa moartea unui copil. Incercati asa cum facem si noi sa va ganditi ca copilul a plecat intr-o calatorie mai lunga, fara voi, dar va veti reintalni candva, ori aici, ori dincolo, eu cred cu tarie in asta. Viata a fost dura cu noi, dar am fost alesi pentru ca suntem puternici si speciali.

Ma straduiesc zilnic sa imi las copilul sa zboare cat mai sus, în Împărăţia Cerului si cand se intampla asta il simt bine, chiar si azi. Nu am putut sa vars nicio lacrima si m-am fortat sa zambesc pentru el. Am primit cel mai frumos raspuns printr-un alt copilas de varsta lui: mi-a transmis un zambet si un pupic.

Mihai Alexandru sau bebe Piscotel cum il alintam noi a fost extrem de iubit, inca il iubim si il vom iubi mereu. El stie asta. Cred ca toti copiii stiu cat de iubiti au fost si vor fi de parintii lor pe care i-au lasat aici in intuneric. Haideti sa vedem impreuna luminita de la capatul tunelului. Sunt extrem de mândră de Pișcoțelul meu și mă bucur că m-a ales sa îi fiu mamă. Daca ar trebui sa o iau de la capăt, știind care ne va fi destinul, as lua-o fara sa stau mă gândesc de doua ori.

Îngerii nostri sunt peste tot cu noi si asa va fi mereu!

Daca nu stiti care este povestea lui Piscotel, o puteti citi aici: Impreuna pentru inimioara lui Piscotel. Baietelul de 1 an are nevoie de un transplant de inima | Demamici.ro

Rugamintea unei mame de inimioara speciala. Povestea lui Piscotel | Demamici.ro