„Nu există părinte perfect” – Isabelle Filliozat. Cartea șochează chiar de la început, încă din primele rânduri. O mamă recunoaște că nu și-a iubit niciodată copilul, iar acest lucru a determinat-o să se simtă vinovată ani la rândul. L-a crescut, l-a îngrijit, dar nu a simțit fiori când îl lua în brațe și nici nu dorea să îl îmbrățișeze.
Cuprins:
Acum ne gândim, există astfel de mame? Da. Le judecăm sau încercăm să înțelegem ce simt și de ce au ajuns să simtă asta? Punem la zid și aruncăm cu pietre sau ascultăm și empatizăm? Exact aceste aspecte le abordează și autoarea cărții, Izabelle Filliozat – binecunoscuta psihoterapeută oferă și foarte multe soluții practice pentru a ne înțelege, a ne accepta și a ne ierta pe noi înșine, astfel încât să reușim să ne găsim libertatea de a nu fi părintele perfect – care nu există – ci părintele cald și blând.
Cartea este complexă, foarte bine structurată și împărțită în 4 secțiuni: dramatizare, vinovăție, reacții impulsive și justificarea acțiunilor. Lectura poate fi considerată o „terapie la domiciliu”, trebuie recitită în timp și reprezintă o terapie pe care o poți face singur, în tăcere și meditație. Pe parcursul cărții sunt multe întrebări, lacrimi, iertare și conștientizare.
„Nu există părinte perfect”- Recenzie
Autoarea consideră că niciodată nu este prea târziu să ne corectăm greșelile și să reparăm relațiile. Totul este atât de bine explicat încât oricine poate înțelege fără a judeca, a eticheta sau a cenzura.
Un exemplu foarte bine conturat în carte este următorul: „Dacă un adult varsă un pahar cu vin, este scuzat, când copilul nostru face la fel, se iscă o scenă. De ce iertăm prompt celorlalți ceea ce nu acceptăm de la propriii noștri copii? Copilul din fața noastră îl evocă pe cel care am fost. Răspunsurile noastre la comportamentele copiilor vorbesc mai mult despre propria noastră istorie, despre propria noastră copilărie, decât despre adulții care am devenit. Copiii poartă eul nostru idealizat. În mod inconștient, îi încărcăm cu sarcina de a ne repara imaginea.”
„Să luăm exemplul unor părinți care află că fiul lor își lovește un coleg la școală. Dacă au destulă siguranță interioară, se vor întreba <<ce se întâmplă?>> și își vor asculta copilul. Dacă sunt fragilizați de o dramă personală sau de propria lor istorie, reacția lor poate fi cu totul alta. E posibil să nege. Deoarece confruntarea este prea dureroasă, preferă să nu privească realitatea în față: << Nu-i adevărat, eu nu mi-am crescut copilul așa, e imposibil, mințiți >>. Își obligă copilul să refuleze, să mintă pentru a nu-i dezamăgi. Alții, dimpotrivă, nu suportă ideea ca propriul lor copil să fie victimă. <<Nu, nu e lovit de ceilalți, el se apără, nu-i așa, Cyril, că te aperi?>> Iar copilul lasă ochii în jos. Și el va minți părinții. Cum să-i dezamăgească?”
Un alt exemplu semnificativ este când o mamă își ceartă copilul în plină stradă pentru că plânge „Nu ți-e rușine să plângi așa, toată lumea se uită la tine!” În mod evident, ei îi este rușine. Convinsă că plânsetele copilului atrag priviri și gânduri pline de judecată din partea celor care văd întâmplarea.
„Nu există părinte perfect” – Recenzie. Toți părinții greșesc, acest lucru este normal și omenesc
Astfel de exemple, precum cele de mai sus, au ca scop conștientizarea părintelui că TOȚI PĂRINȚII GREȘESC, acest lucru este normal și omenesc. Important este să îți acorzi permisiunea de a vorbi despre ceea ce simți fără să te simți vinovat, să cauți cele mai bune soluții pentru tine și familia ta, uneori cu ajutorul unei alte persoane (un psihoterapeut), când situația este într-adevăr dificilă și apar tulburări de ordin psihologic ca depresia sau burnout-ul.
„Pentru a-i asculta și sprijini mai bine pe copiii noștri, trebuie să străbatem mai întâi un drum spre noi înșine.” Privind în oglinda sufletului nostru, observând copilul de odinioară și analizându-i greșelile: acestea sunt etapele pe care trebuie să le parcurgem pentru ca emoțiile blocate ale propriei copilării să nu revină.
Isabelle Filliozat ne arată de ce cuvintele au o foarte mare putere, chiar dacă noi nu o observăm pe moment. Cuvintele pot determina destinul unui copil. Dacă toată copilăria i s-a spus de către părinți că e prost, urât, netalentat , atunci asta va fi la maturitate. În mod sigur părintele le-a pronunțat fără a simți acele cuvinte, spontan și în momente de furie, sau pentru că așa i se zicea și ei/ lui în copilărie – blocajul a rămas și s-a transmis din generație în generație. Cuvintele pot bloca o proaspătă mămică să mai alăpteze, dacă soțul îi spune: „nici nu știi să ții copilul în brațe, cum să-l poți hrăni”. Același lucru se întâmplă și cu proaspetele mămici de pretutindeni care doresc să învețe să își îngrijească copiii, dar „sfaturile binevoitoare” le determină să simtă teamă, nesiguranță și neîncredere în propriile instincte. De aceea, ca să poți ajuta, trebuie să îți alegi cu o foarte mare atenție cuvintele pentru a face bine și nu rău.
„Nu există părinte perfect” nu e o carte de parenting, e mai mult de atât. Psihologia se împrietenește cu empatia și rezultă o copilărie fericită.
