Povestea noastră: Fiul meu de 4 ani s-a îmbolnăvit de COVID-19. Pandemia din 2020 a însemnat pentru cei mai mulți oameni anxietate, teama de boală, o continuă stare de panică alternată cu gânduri de genul: „Mie nu mi se poate întâmpla asta”. Până în ziua în care temerile tale s-au transformat într-un coșmar din care nu te mai poți trezi. Și asta pentru că acel coșmar nu e un vis, e ceea ce trăiești.
Cuprins:
Grija pe care o mamă o poartă copilului ei a luat proporții înzecit în această perioadă. Dacă la început credeam că cei mici sunt în siguranță și doar persoanele în vârstă sunt afectate, lucrurile s-au schimbat. Virusul nu ține cont de vârstă și nici de inocență.
Același lucru avea să-l afle și dr. Anna Zimmermann, mamă a trei copii, neonatolog și cunoscută în mediul online ca fiind vocea din spatele blogului și podcastului Mighty Littles.
Nu ar fi crezut niciodată că cea mai viralizată postare de pe blogul ei va fi cea cu titlul: „Povestea noastră: Fiul meu are COVID-19”, după cum spune și ea:
Povestea noastră: Fiul meu de 4 ani s-a îmbolnăvit de COVID-19
„Atunci când am pornit Mighty Littles nu plănuiam să scriu vreodată despre copiii mei internați în spital. Planul era să scriu despre cum s-a schimbat în ultimii ani parentingul sau cum anumite evenimente majore ne modelează ca părinți. Însă, ținând cont de ce se întâmplă în lume din cauza COVID-19, iar acum a ajuns să se întâmple și în familia mea. simt nevoia să scriu asta.
Trebuie să scriu despre asta. COVID-19 mi-a ocupat toate gândurile, mi-a consumat fricile în ultima săptămână și nu sunt singura în această situație.
Sunt medic, așa că am urmărit îndeaproape focarele de COVID-19 apărute în China și Italia. Deși nu a fost dată nicio ordonanță federală, am decis să-i retrag imediat pe copii de la lecțiile de Jiujitsu și de înot, pentru că am considerat că virusul este primejdios, chiar și atunci când mulți nu se temeau încă.
Copiii au continuat să meargă la grădiniță și școală și ultima lor zi a fost 12 martie. Statul Colorado a închis școlile începând cu 16 martie.
Încă de pe 12 martie, copiii mei nu au mai ieșit din casă. Eu și soțul meu am mai mers o singură dată la supermarket, fiecare. Nu mi-am lăsat copiii să se joace afară, nu i-am lăsat nici măcar să treaca strada să vorbească cu copiii vecinilor. Am făcut totul așa cum trebuie. Totuși, Lincoln s-a îmbolnăvit.
Când a început să strănute, am crezut că e o simplă alergie. Nu mi-aș fi imaginat că a luat virusul
În data de 21 martie, Lincoln a strănutat de câteva ori. Inițial, am crezut că e vorba de o alergie. A doua zi avea nasul înfundat și o tuse seacă. Nu a avut febră, așa că nu îmi făceam griji. Mă gândeam că e o simplă răceală.
Însă pe 27 martie a făcut febră mare, 40 de grade Celsius. Avea o stare jalnică. Atunci am început să mă îngrijorez.
Pe 28 martie, dimineața la prima oră, am mers cu el la pediatru. Am primit diagnostic de pneumonie după o boală virală și am luat antibiotic oral și oxigen acasă pentru următoarele 48 de ore.
Lincoln avea momente când arăta total ok și momente în care părea foarte bolnav. În ziua de luni, 30 martie, a avut nevoie de oxigen din ce în ce mai mult și a fost internat în spital.
O săptămână în spital cu copilul în zona COVID-exclusiv
În ziua în care am intrat pe poarta spitalului am știut că nu voi mai putea ieși de acolo până când testele lui nu vor ieși negative.
Ca medic neonatolog, mai știam și că Lincoln va fi plasat într-o zonă de COVID-exclusiv, unde va avea parte de tratamentul necesar.
La internarea în spital aveam un copil de 4 ani, bolnav, două butelii de oxigen aproape goale și trei genți – una pentru hainele noastre, una pentru lucruri personale și gustări favorite și o geantă în care îmi țineam computerul.
Au fost câteva ore bune în care anxietatea mea a atins cote maxime și mă întrebam ce se va întâmpla cu copilul meu.
Povestea noastră: Fiul meu de 4 ani s-a îmbolnăvit de COVID-19
Starea lui se deteriora într-un ritm alarmant.
Lincoln se străduia din greu să respire – își folosea pentru asta toți mușchii pieptului, ai abdomenului și ai gâtului. Ca medic, mi-am dat seama cât de greu îi este să respire. A trecut prin toate simptomele care definesc dificultățile de respirație – ridicarea și coborârea pieptului, lărgirea nărilor, horcăitul.
La două zile de când venisem în spital, au început să vină și rezultatele testelor de laborator și informații despre analize. Totuși, testele sale complete de sânge nu indicau semne clasice de infecție cu COVID-19.
Proteina C reactivă – CRP – și procalcitonina nu aveau niveluri semnificativ de mari. Radiografia toracică arăta destul de bine. Tratamentul i-a fost schimbat pe două antibiotice – ampicilină și azitromicină. A început să primească Albuterol (un medicament care îi ajuta plămânii să respire mai bine).
Rezultatele testelor virale erau în așteptare.
Când am primit vestea, am plâns 4 ore. Eram îngrjorată și totodată ușurată că are COVID-19
Cu câteva ore înainte de cea de-a doua noapte la spital, am primit vestea. Medicul care era de serviciu în acea noapte a intrat în salon și s-a uitat la Lincoln. Ne-a spus că testele de COVID-19 au ieșit pozitive. Am început să plâng, mai ales că băiețelul meu se simțea din ce în ce mai rău.
Pur și simplu nu înțelegeam. Cum s-a întâmplat asta? De ce s-a întâmplat? Nu înțeleg! Cât de bolnav va deveni? Cât timp va rămâne în spital? Ce se va întâmpla dacă și restul familiei mele se va îmbolnăvi?
Trebuia să îmi mențin familia sănătoasă și am dat greș. Am plâns timp de patru ore sau chiar mai mult în acea noapte. Știu că nu a fost vina mea, făcusem tot ce îmi stătuse în puteri, însă aveam atâtea gânduri în cap în acea noapte…
Eram îngrozită. În același timp, mă simțeam ușurată. Dacă COVID-19 ar fi ieșit negativ, aș fi fost și mai îngrozită să mă întorc acasă întrebându-mă constant ”și dacă se va îmbolnăvi de Covid acum?” Măcar știam că are Covid.
Și mai știam și că nu ar trebui să-l ia din nou.
Vezi si: Opt copii au ramas orfani de tata. Barbatul a murit la Londra, rapus de coronavirus | Demamici.ro
Într-o lume în care oamenii sunt tot mai separați, noul coronavirus a reușit să ne unească din nou
După vreo cinci zile petrecute în spital, băiețelul meu a început să se simtă mai bine, iar după șapte zile a fost externat. La spital a fost în izolare totală și nimeni nu a avut voie să intre, în afară de asistentele medicale și medicii care purtau echipamente de protecție.
În toată această perioadă, soțul meu a stat acasă cu fetele. Nu ne-am putut îmbrățișa, nu mi-am putut lua fetele în brațe. Eram departe unii de ceilalți, iar familia noastră s-a simțit separată.
Chiar și așa, am simțit o solidaritate incredibilă din partea comunității noastre.
Atât angajatorul meu, cât și cel al soțului meu, au fost cât se poate de înțelegători.
Școala din comunitate a găsit o soluție de a le livra prânzul lui Chris și fetelor cu ajutorul unui trenuleț, ceea ce a fost un adevărat dar divin din moment ce ei nu puteau ieși din casă.
Vecinii noștri le-au lăsat la ușă fructe proaspete și mie mi-au trimis un pachet de îngrijire conținând servețele umede și șampon uscat. Nu cred că am apucat să menționez faptul că nu am avut cum să fac duș??
Într-o lume în care oamenii sunt din ce în ce mai divizați de avere, statut social, politică sau religie, un lucru bun s-a întâmplat în toată această perioadă.
Odată cu declanșarea COVID-19, întreaga noastră comunitate s-a mobilizat ca să ne susțină. Inclusiv oameni pe care abia îi cunoșteam sau nu îi cunoșteam deloc.
Le suntem pe veci recunoscători și ne simțim binecuvântați pentru că am fost ajutați de comunitatea noastră. Și că nimeni nu ne-a blamat și nu ne-a învinuit pentru că fiul nostru a fost testat pozitiv. Și chiar sper ca acest sentiment al comunității să rămână prezent și după ce ne vom recăpăta înapoi viața noastră după ce Covid va fi trecut.”
Postarea publicată pe blog de dr Zimmermann s-a viralizat imediat, iar oamenii i-au transmis toate gândurile bune și prin intermediul rețelelor de socializare.
După o săptămână petrecută în spital, Lincoln, băiețelul ei de 4 ani, s-a întors acasă, unde își continuă terapia cu oxigen.
