Psihiatrul Gabriel Diaconu, despre cazul mamei care și-a aruncat copiii de la etaj. Un caz tulburător a răscolit întreaga Românie. O femeie de 23 de ani, originară din Albești, județul Botoșani, a luat microbuzul, împreună cu cei doi băieți ai săi și împreună au mers într-un parc din Botoșani. Asta se întâmpla duminică. Spre seară, femeia a pierdut autobuzul spre casă și a rămas cu cei mici în Botoșani. S-a cazat la un hotel.
La scurt timp după ce s-a cazat, femeia și-ar fi luat copiii din pat, în timp ce dormeau și s-ar fi aruncat cu ei pe geam, de la etajul unu al hotelului. În fața ferestrei, însă, se afla un acoperiș. Femeia a rămas pe acoperiș, însă pe copii i-a scăpat, în gol, pe beton.
Paznicul de la hotel a auzit zgomotul și a ieșit în fața clădirii unde i-a văzut pe cei doi copii, zăcând pe beton. A alertat imediat autoritățile, care au ajuns la fața locului în scurt timp. Găsiți în acest articol mai multe detalii despre modul în care s-au desfășurat lucrurile.
Psihiatrul Gabriel Diaconu a răspuns la întrebarea care este pe buzele tuturor: „Oare ce a fost în mintea femeii care a încercat să se sinucidă împreună cu copiii? De ce își omoară unele mame copiii?”
„De ce își omoară unele mame copiii, o privire atentă
Filicidul, sau uciderea copilului de către părinte, e printre cele mai grele pietre de încercare pentru un practician. Tindem să-l judecăm pe un calapod aparte, și-l vedem – dacă se poate comite păcatul gramaticii – mai impardonabil (chiar) decât, spre exemplu, fratricidul (uciderea unui frate) sau paricidul (uciderea unui părinte). (…)
Rândurile următoare creionează peisajul motivațional în situația particulară în care mamele își omoară copilul, fără vreo pretenție că acopăr întregul peisaj.
De departe cel mai important parametru care intervine în acest peisaj e istoricul de abuz/ violență suferit de mamă în perioada anterioară sarcinii/ nașterii. Acest istoric de abuz îndurat de mamă creează premisele personalității, mai târziu, a femeii a cărei capacitate de atașament, de nutriție parentală, dar și de testare a realității sunt fie fragile, fie inconstante, fie absente.
Cu toate acestea majoritatea femeilor victimă a violenței în copilărie nu-și omoară copiii mai târziu.
Al doilea – și foarte important deopotrivă – parametru e starea de sănătate psihiatrică a mamei în perioada peri-partum. Perioada peri-partum nu începe la nașterea copilului, cât se leagă de ultimul trimestru de sarcină și primele luni după ce-a născut. În această perioadă mama este vulnerabilă, greutățile inerente gravidiei de ultim trimestru, dar și adaptarea la noua viață cu un nou-născut, cuplate cu biologia propriei mamei, pot genera suferință de nesuportat pentru aceasta.
Și totuși majoritatea femeilor cu istoric de abuz, violență familială, și care fac depresie post-partum nu-și omoară copiii. Cele două variabile nu sunt suficiente.
Intervine rețeaua de suport (mai bine zis lipsa ei), căderea în „nebunie” sau adoptarea unei poziții de fatalitate în care – de cele mai multe ori – mama nu poate susține realitatea responsabilității de-a fi alături de o ființă complet dependentă de ea, astfel că va contempla ”evadarea” dintr-o situație din care nu poate scăpa, în care se simte complet prizonieră, și care cere mijloace extreme.
Există, și nu de ieri de azi, studii privind relația dintre filicid-infanticid și suicidul matern, patern sau familial. Obstacolul – cultural religios de multe ori – are de-a face cu sancțiunea suicidului ca păcat capital. Drept urmare logica paradoxală, paranoidă a mamei care își omoară copiii e că doar așa devine posibil pentru ea să se omoare, și să nu fie „păcat”, cât sancțiune dreaptă pentru fapta pe care-a făcut-o. I s-a mai spus în literatură „suicid by proxy”, și comportă propria lui narațiune, și studiu de caz, mai ales în situațiile în care cupleta mamă-copil e supusă unei forme oarecare de precaritate imediată: insecuritate financiară, izolare socială, pierderea legitimității familiale sau comunitare prin venirea copiilor pe lume (înafara căsniciei, sau în căsnicii ne-acceptate sociale, sau sancționate cultural).
Și totuși mamele care au fost victimă de abuz fizic și violență în prima parte a vieții, care fac depresie post-partum, care contemplează suicidul, dar au un obstacol cultural, și pentru care pedeapsa pentru infanticid e moartea făptașului, deci care contemplează suicidul „by proxy” n-au să-și omoare copiii.
Deși deja nu mai vorbim de „majoritatea”.
Mai rămâne ceva: context și oportunitate.
Contextul servește creionării a ceea ce se cheamă „diateză de stress”. În diateza de stress intervine prejudiciul, răzbunarea, ultimul fir de rațiune care se rupe – uneori din cele mai banale motive.
Oportunitatea înseamnă plan vs. impulsivitate, capacitatea și accesul la metodă cu potențial letal.
Omorul e omor. În ultimul moment, când omul săvârșește fapta, nu vom putea niciodată spune că a fost rațional din simplu fapt că busola lui morală și-a pierdut complet capul compas.
Totuși, nu vom spune că persoana n-are discernământ, respectiv că suferă de „nebunie temporară”, decât în situații care au fost postulate pe anumite criterii, și respectând anumite elemente imposibil de rupt de context. Spre exemplu facilitarea propriului suicid prin filicid vădește o intenție coerentă, rațională a mamei de-a-și cataliza propria moarte, prin contemplarea grozăviei proaspăt săvârșite.
Am scris, în trecut, despre trăsăturile „complexului Medeea” și trăsăturile acelor femei care, ca să-și pedepsească bărbatul care le-a abandonat, cu copii în grijă, își escamotează complexul de abandon și-l transformă în armă de distrugere. O particularitate a sindromului Medeea este grija paradoxală a mamei cât privește mecanismul tanatogen, felul în care-și omoară copiii, încât să sufere cât mai puțin sau „să nu mai sufere”, respectiv să meargă într-o lume mai bună unde urmează să meargă, cât de curând, și mama.
Mai rar, și sugestiv pentru cele scrise mai sus, peisajul motivațional al filicidului este însuși violent prin metodă, distructiv și lipsit de minimă compasiune față de umanitatea pruncului. Acesta poate fi lovit, tăiat, defenestrat, corpului lui fragmentat etc., o frescă a minții absurde a mamei dar și inversiunii ei afective față de copil.
Pentru că ce a fost iubit pătimaș poate fi urât pătimaș.
Și ce-a fost dorit pătimaș poate fi repudiat pătimaș.
Ce rămâne după astfel de întâmplări e seceta înțelegerii. Dar și luciditatea că transformarea mamei în ucigaș de copii, proprii copii, se petrece în timp. Că sunt etape care pot fi descifrate, decriptate, și în care e loc de intervenție. Că moartea acelor copii este evitabilă, prevenibilă. Că săvârșirea vieții lor, într-o lume minim educată psihologic și social, poate fi preîntâmpinată. Dar și că, prin particularitatea heuristicii, ajungem să ne uităm mai degrabă la cazurile cu final catastrofic, unde deja s-au înregistrat victime.
Iar asta ne face să raționalizăm, poate, propria noastră dezolare. Nu vom ști niciodată care sunt toate acele lucruri bune făcute, la un moment dat, cu înțelepciune și luciditate, de oameni de rând sau profesioniști, și care au întrerupt un lanț de evenimente care altfel ar fi condus inexorabil către filicid. Ce intuim, în schimb, e că aceste lucruri, aceste gesturi există. Și că le putem conspecta. Le putem orândui.
Și asta pentru majoritatea zdrobitoare a mamelor își cresc și își iubesc copiii.
Nu-i omoară.”
Actrița Anca Dinicu a născut în secret, vedeta anunțând că a devenit mamă abia după…
Gemenele lui Mihai Morar au împlinit 16 ani. Mara și Cezara sunt în plină adolescență,…
Inovații și tratamente în medicina modernă: fertilizarea in vitro și managementul endometriozei. Într-o lume unde…
Din culisele unei familii numeroase. Șase copii și o mămică celebră - interviu cu Anca…
Fiica lui Mihai Găinușă a împlinit 19 ani. Mihai Găinușă, cunoscut pentru cariera sa în…
Familia Regală s-a mărit! Augustus Mihai de România, cel mai nou membru, este nepotul Principesei…