Purtătoarea de cuvânt a Protecției Copilului Argeș, părăsită ea însăși la orfelinat: „M-a luat mama de mână și-am crezut că mergem la plimbare”. Cornelia Mandu, purtătoarea de cuvânt a Protecției Copilului Argeș, știe din proprie experiență cât de fragilă e copilăria și impactul pe care traumele îl au, pe termen lung, în viața copilului.
Era doar o copilă când mama ei a abandonat-o într-un orfelinat, iar de atunci nu s-a mai întors la ea. Acum, Cornelia Mandu, a devenit o apărătoare a drepturilor copiilor și și-a împărtășit povestea emoționantă de viață de Ziua Națională a Adopției (2 iunie).
În vârstă de 46 de ani, purtătoarea de cuvânt a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș, a vorbit deschis în fața presei despre trauma abandonului, dar și despre cât de importantă este șansa la o a doua viață, și anume, o familie adoptivă.
„Am plecat cu mama de mână, fericită că mergem la plimbare. De la Vâlcea la Câmpulung-Muscel. Ajunse la destinație, ea mă îndemna să mergem mai repede, că se face noapte! Ploua, era o ploaie rece de toamnă. Am ajuns într-o clădire impunătoare care mie mi se părea un palat”, spune ea.
„Trăiesc și acum cu teama de a nu fi abandonată”
A fost ultima oară când și-a văzut mama naturală și a plâns încontinuu după ea. Avea 5 ani, iar îngrijitoarele de la orfelinat au început să o bată când nu voia să se oprească din plâns.
„Am așteptat-o ore, zile, ani. Am plâns în noaptea aceea ore întregi cerând să vină mama. Am plâns până când una dintre îngrijitoare m-a bătut zdravăn, ca să tac, pentru că îi deranjam și pe ceilalți.
Cred că de atunci am învățat să plâng în tăcere și să îmi ascund lacrimile de privirile celorlați.”, povestește Cornelia Mandu.
Chiar dacă au trecut 41 de ani de la acel moment, Cornelia Mandu trăiește încă marcată de ziua în care a fost abandonată de mamă: „Mai târziu am aflat că asta însemnă abandon. Și, recunosc, și acum trăiesc cu teama să nu fiu abandonată de oamenii în care cred și pe care îi iubesc”.
„Am ieșit în viteză din rând și m-am repezit în brațele omului pe care îl vedeam prima dată, strigând «tata, tata!»”
Pentru Cornelia Mandu, Casa de Copii Câmpulung a devenit pentru ceva vreme casa ei.
Alături de ceilalți copii, adunați cu toții la un loc, „copii cu destine asemănătoare, copii care așteptau zi de zi să plece… la mama, să fie iubiți, îmbrățișați”.
În primăvara următoare, Cornelia avea să își cunoască noua ei familie. Un cuplu a intrat pe ușa orfelinatului, iar prima lor întâlnire a fost una desprinsă parcă din filme.
„Țin minte ca astăzi, cum în timp ce mă întorceam de la masă cu colegii, așezați ordonat în rând, am văzut un bărbat înalt, bine făcut, cu părul alb, iar în spatele lui, o femeie minionă, cam tristă și retrasă, iar eu am ieșit în viteză din rând și m-am repezit pur și simplu, în brațele omului pe care îl vedeam prima dată, strigând «tata, tata!».
Atunci toată lumea a amuțit, dar bărbatul a spus, cât se poate de firesc: „ea e copilul meu!”.
„Au fost și vor rămâne singurii mei părinți. Mi-au dat o educație frumoasă, m-au iubit în felul lor și au avut grijă să nu îmi lipsească nimic”, mai spune ea.
Peste ani, Cornelia avea să afle că unicul fiu al părinților ei adoptivi murise la numai 24 de ani, exact când terminase Medicina. Astfel, ea devenise din copilul nedorit de o mamă, în copilul care avea să aline suferința părinților ei adoptivi.
Revederea cu mama naturală, după 30 de ani, o nouă lecție: „Aveam în suflet atâta ură…”
Cornelia Mandu recunoaște că a trăit mulți ani cu resentimente în suflet față de femeia care a purtat-o în pântece, a născut-o, a crescut-o câțiva ani, iar apoi a abandonat-o.
„Promisiunea ei că se va întoarce la mine a fost cea mai urâtă minciună din viața mea. I-am demonstrat însă că eu nu am uitat-o. Am căutat-o după ce ai mei au murit”.
După 30 de ani avea să se reîntâlnească cu mama ei naturală.
„Au trecut treizeci de ani până ne-am revăzut. Cred că și într-o mulțime cu mii de oameni, ne-am fi recunoscut, dar asta nu înseamnă nimic pentru mine. Eram om în toată firea, mamă la rândul meu.
Inițial am vrut doar să o umilesc, să o reneg privind-o în ochi, dar am învățat să o iert.
A avut varianta ei, a avut scuzele ei. Eu aveam în suflet atâta ură, dar am învățat să depășesc momentul. O respect pentru că mi-a dat viață. Și asta e tot”, a mai spus Cornelia.
