Buna! Ma numesc Sara-Maria. Sunt o eroina mica, eroina lu’ mami si a lu’ tati. Am venit pe lume pe 4.07.2018, la 27 de saptamani, cu 474 de grame si nici 20 de cm. Am trecut prin multe impreuna cu mami meu. Ii era foarte rau cand eram in burtica la ea si era cat pe ce sa ajungem la Doamne – Doamne amandoua, dar o iubesc si am trecut prin toate incercarile.
Cuprins:
Am stat 101 zile in spital la neonatologie, 90 de zile in incubator. Am facut baita dupa 91 de zile, prima mea baita. A fost foarte frumoasa. Mi-a placut la nebunie. Acum sunt mare. Am 8 lunite, 6 kg si 58 de cm. Am crescut.
Pap multa țiți si multa mancarica si sunt sanatoasa tun si neastamparata😍. Aceasta este povestea mea. Va spun ceva foarte frumos si foarte adevarat, dar sa nu mai spuneti la nimeni: esentele tari se tin in sticlute mici. ❤❤ Sara
Asa incepe povestea de viata a Sarei Maria, o bebelusa frumoasa care a luptat pentru viata ei inca de cand era in burtica mamei. Iulia a avut o sarcina extrem de grea, insa micuta ei i-a dat putere. Dorinta mamei de a-si strange minunea la piept a fost atat de mare, incat Sara a simtit inca din burtica cat e de asteptata si de iubita.
Bebelusa a luptat pentru viata, iar astazi, chiar daca a venit pe lume la doar 27 de saptamani, este o fetita perfect sanatoasa care aduce numai zambete si bucurie in familie.
Povestea Iuliei incepe asa:
Buna ma numesc Iulia Maslina sunt din Ploiesti si locuiesc in Anglia momentan. Povestea mea incepe asa: anul trecut, in vara, am ramas insarcinata. Imi doream de 3 ani sa raman, dar parca nu mai aveam nicio speranta. In ianuarie s-a intamplat miracolul meu.
Eram foarte fericita ca dupa atatea tratamente si controale, doctorul Mihalache Dan, caruia ii multumesc foarte mult, mi-a spus ca voi ramane insarcinata. M-a ajutat cu tratamentul si in scurt timp am aflat vestea cea mare, ca voi deveni mamica.
Ma simteam minunat. Abia asteptam sa creasca burtica. Eram fericita si implinita. Abia asteptam ca doctorul sa-mi spuna sexul bebelusului. Noi credeam ca o sa fie baietel,🤭🤭 asa ca surpriza a fost mare cand doamna doctor ne-a spus: „felicitari, o sa aveti o fetita si e rusinoasa tare! Uitati, pune mana🤭!”
Pentru moment s-a lasat o liniste deplina in camera si dupa cateva secunde ne-a pufnit rasul. Lui iubi nu-i venea sa creada. Pentru prima data i-am vazut emotiile din ochii lui. Lacrimile ii curgeau pe obraz de fericire si mi-a spus ca nu conteaza ce e, sanatos sa fie.
In scurt timp insa, a inceput sa-mi fie foarte rau si sa nu pot manca. Imi era frica si sa beau apa. Ajunsesem sa vomit de 10 ori pe zi. Facusem rana pe gat si vomitam cu sange pentru ca ma fortam prea mult. In ziua in care am ajuns la spital, tot asa, vomitasem foarte mult, dar in acelasi timp imi venea si sa imping.
Am sunat la salvare pentru ca deja incepusem sa sangerez puternic. Imi era foarte frica. Nimeni nu-mi spunea nimic. Ma duceau la analize din camera in camera. Eram disperata. Tot intrebam daca bebele meu este bine. Intr-un final mi-au spus ca da, dar ca este foarte mic. Eram insarcinata in 4 luni jumatate. M-au consultat si mi-au spus sa merg acasa si sa stau in pat, sa nu ridic nici macar o cana cu apa daca vreau sa-l tin pe bebe.
Am respectat toate recomandarile. Asa am dus-o pana la 5 luni jumatate cand am mers la o alta ecografie. Mi-au spus ca bebele nu creste suficient de bine, ca este foarte mic si ca daca lucrurile vor continua asa vom trebui sa luam o decizie.
Am venit acasa si am zacut pur si simplu. Nu puteam face nimic. Erau zile cand nici nu puteam ridica capul de pe perna de durere. Urmatorul control l-am avut la 27 de saptamani si 2 zile. Iubi imi luase o rochita noua, foarte frumoasa. Pur si simplu adoram rochitele de graviduta. El venise de la munca obosit si i-am spus sa se bage la somn ca ma duc singura la control.
Am iesit pe usa. Urma cel mai groaznic cosmar al meu. Mi-a fost atat de rau pe drum ca nu puteam sta in picioare. Am asteptat autobuzul. Tin minte de parca ieri a fost. M-am urcat in autobuz si m-a luat o durere de cap de parca ma lovise cineva. Nici nu mai stiu cum am ajuns la spital.
Am pus capul pe masa, in sala de asteptare, am stat 2 minute sa-mi revin, ca sa ma pot ridica in picioare sa anunt doctorii. Asistentele m-au vazut ca eram palida si m-au pus pe un pat. Mi-au luat tensiunea si imediat au inceput sa vina doctorii pe langa mine. Imi luau tensiunea, masurau bataile inimii bebelului… Mi-au spus sa-mi spun sotul pentru ca trebuia sa intru in operatie de urgenta.
L-am sunat pe iubi si i-am spus sa vina. S-a speriat. Pana cand a venit el, ei m-au dezbracat, m-au pregatit, mi-au facut 2 injectii pentru plamanii fetitei… Mi-am spus singura Tatal Nostru pe masa de operatie si plangeam. Erau 13 doctori in sala si nu mai stiu cate asistente. Mi-au spus ca nu-mi fac anestezie totala ca trebuie sa fiu treaza in timpul operatiei.
Iubi a stat cu mine. Imi spunea povesti, ma facea sa rad. La un moment, am vorbit si cu tata la telefon, pe masa de operatie. Mi-a spus: „Iuli, tu esti tare si poti trece peste tot. Esti copilul meu si te iubesc. Fii tare!”
Atunci am inceput sa plang. Tatal meu este un om foarte bun la suflet. Nu ne-a spus niciodata ca ne iubeste, dar ne-a aratat si ne-a demonstrat in fiecare clipa si in fiecare moment. Eram ingrijorata. Tot intrebam daca este bine bebele. L-au scos si toata lumea se minuna. Doctorii veneau rand pe rand la bebe, sa-l consulte, sa-l intubeze. Cred ca avea nu stiu cate cabluri pe ea. Au pus-o in incubator si mi-au spus: „felicitari, aveti un bebe mic, mic, mic!”
Iubi s-a ridicat si a vazut-o. Eu nu am putut decat sa ma uit prin geam, de pe masa de operatie. Am intrebat: „Ce scutece trebuie sa cumpar?”😅. Ei au inceput sa rada si mi-au spus nu trebuie sa cumper pentru ca nu o sa gasesc atat de mici si ca imi vor da ei, din spital.
Nu aveam nimic pregatit. Eu asteptam sa nasc normal, dar Sara a vrut sa vina devreme ❤. L-au chemat pe iubi si l-au intrebat ce nume sa-i puna. Noi deja alesesem numele Sara Maria. Iubi i-a facut poze ca s-o pot vedea si eu. Era infasata intr-un prosopel sa-i tina cald. Atunci mi-am cunoscut minunea mea mica.
Citeste si:
