Viața bate filmul în cazul lui Nicolae Burcea. A trăit în 6 orfelinate românești, a fost adoptat de o familie din SUA și a ajuns un scriitor de succes. Titlul este cu adevărat neîncăpător când vine vorba despre povestea vieții lui Nicolae Burcea. Așa cum însuși el afirmă, trăirile sale par desprinse dintr-un roman de Dickens. De-a lungul timpului, în România, s-au scris mai multe articole despre viața sa, despre abuzurile prin care a trecut în orfelinatele românești, despre familia sa biologică și despre familia adoptivă din Statele Unite care la un moment dat a renunțat la el, lăsându-l în grija statului. Prin această scrisoare pe care ne-a trimis-o pe adresa redacției, Nicolae Burcea dorește să facă lumină și să prezinte lucrurile cum au stat cu adevărat. Scriitorul nu își urăște mama biologică și nici nu își condamnă familia adoptivă din Statele Unite. Îi înțelege și dorește ca oamenii să știe adevărul despre cele petrecute în urmă cu mulți ani, fără ca el, Nicolae cel mic sau mare, să fie prezentat din postura de victimă. Vă invităm să descoperiți adevărata poveste a lui Nicolae Burcea, așa cum el însuși ne-a povestit-o.
Cuprins:
„O scrisoare cu privire la familiile mele
Cu cativa ani in urma, am primit intr-o succesiune foarte rapida, pe Instagram si Facebook, measje de la reporteri romani in care imi sugerau interviuri in legatura cu adoptia mea internationala de la inceputul anului 2000 in Statele Unite. Dupa publicarea cartii mele, un memoriu intitulat: „Memories of my Childhood :Life in the Romanian Orphanage” („Memorii din copilaria mea: viata in orfelinatele din Romania”), a devenit o obisnuinta sa fiu contactat din intreaga lume incepand cu Korea de Sud si pana la Israel de oameni care doreau informatii legate de orfanii din Romania, adoptiile si cartile mele, asa ca nu m-am gandit sa fiu de acord cu niciun interviu care urma sa fie publicat in Romania.
In ziua de azi, imi dau seama ca am fost destul de imprudent in legatura cu felul in care am judecat. De fapt, imi dau seama ca, impactul pe care povestea l-a avut, a facut mai mult rau decat bine si nu a fost vazut cu adevarat de catre ceilalti. Imi doresc sa corectez anumite lucruri, de dragul altora.
Viața bate filmul în cazul lui Nicolae Burcea. Oricine mă cunoaște știe că am avut o viață extraordinară.
M-am născut în România, tatal meu fiind de origine pakistana-germana și mamă româno-romă. Am crescut în orfelinate, inclusiv în infamul Orfelinat St. Ecaterina, pentru cea mai lunga perioada a vieții mele tinere. Într-o zi, 22 iunie 2002, s-a întâmplat unul dintre cele mai nebunești lucruri: a venit o familie din Statele Unite și m-a luat. Întreaga mea viață s-a schimbat. Au fost mulți oameni care au avut dorinta să mă adopte, dar americanii au câștigat. Oricare ar fi cazul, acum aveam mari așteptări. Povestea mea este direct dintr-un roman al lui Charles Dickens.
Cu toate acestea, situația din Statele Unite nu a mers prea bine.
După cum subliniază, pe bună dreptate, articolele românești, am locuit opt ani cu părinții mei adoptivi. Când aveam șaisprezece ani, părinții mei m-au plasat în Custodia de Stat; nu s-au mai putut descurca cu mine și au simțit că nu pot sa mai aiba grija de mine.
E adevărat că am fost o victimă a orfelinatelor și că am fost abuzat, dar am fost un copil extrem de norocos
Trebuie să clarific acest aspect, pentru că aici totul este greșit. În actele mele de judecată, s-a afirmat că sunt un copil beligerant și mi-am „traumatizat” familia adoptivă. În timp ce în articolele românești se spune mai mult sau mai puțin că am fost cumva o victimă a unor părinți care pur și simplu nu mă mai doreau, este important de menționat că ceea ce arată în actul instanței este de fapt destul de exact. Da, e adevărat că am fost o victimă a orfelinatelor și că am fost abuzat, dar am fost un copil extrem de norocos. Am fost adoptat într-o stare excelentă: eram sănătos, aveam o sănătate mintală bună și eram zgomotos și energic. Când am fost adoptat, nu am permis nimănui să mă atingă. Eram violent, vulgar și detestabil. Mai rău încă, eram și foarte arogant.
În copilărie, am fost un coșmar pentru familia mea calmă și religioasă. Le-am schimbat întreaga viata când am venit. Dacă cineva ar avea șansa să știe cu adevărat cât de îngrozitor am fost cand eram mic, atunci probabil că ar putea înțelege de ce părinții mei adoptivi au făcut ceea ce au făcut. Nu este corect să-i judecăm pentru acțiunea lor. Chiar și când eram un tânăr de șaisprezece ani detestabil, am înțeles motivele familiei mele și nu îi condamn pentru ceea ce au făcut. Inteleg perfect.
Nimeni nu a negat ca am potențial, însă fiind un copil care a trăit în SUA am fost adesea dat afara de la școală din cauza comportamentului meu și în mare parte educația mea a fost la domiciliu, ajungând să fiu educat datorita mulțimilor de cărți citite.
Fiind un om captiv al statului, asemănător cu un orfan, următorii patru ani se dovedesc a fi unii dintre cele mai rele lucruri despre America. Este o lume întunecată autodistructivă și mizerabilă în care copiii se află și da, eram în mare parte nefericit în acea perioadă. Am mers din instituție în instituție, fără a ajunge niciodată nicăieri, asemanator unui mit grecesc care se petrece în lumea interlopă fără suflet. Am întâlnit unii dintre cei mai răi oameni și am crezut că viitorul meu va fi îngrozitor. Statisticile sunt blestemate: vreo 3 din 4 copii aflați în grija statului cresc și merg la închisoare, iar eu am văzut asta.
Majoritatea oamenilor cu care am fost în instituții sunt în prezent în închisoare sau au petrecut ani de zile într-o închisoare. Nimănui nu-i pasă de acești copii și, lipsit de părinții care să mă susțină financiar, părea că eram destul de pierdut.
Am avut bunici care, practic, m-au salvat din mizeria mea garantată
Totuși, am devenit foarte norocos, o caracteristică care mi se pare mai degrabă recurentă. Am avut bunici care, practic, m-au salvat din mizeria mea garantată. M-au susținut și mi-au cumpărat sute de cărți de citit. Cu ajutorul cărților, am avut ocazia să învăț despre lume și am descoperit că școala este plictisitoare și ușoară. Am abandonat liceul și am dat un test special pentru a absolvi mai devreme. Odată ce am trecut de asta, am dat un alt test special și am intrat la universitate o lună mai târziu. Prin intermediul bunicilor mei, m-am putut concentra pe studii și am putut absolvi cu o diplomă de licență cu doi ani mai devreme.
În această etapă a vieții mele, când aveam 20 de ani, am decis să nu mai citesc atât de mult și să scriu cărți. În copilărie, alcătuisem o serie de însemnări despre trecutul meu în orfelinatele din România, iar această colecție a devenit un intreg al amintirilor mele. Dintre cele 67 de lucrări pe care aveam să le scriu mai târziu, această carte este de departe cea care a primit cea mai mare atenție. De asemenea, se întâmplă să fie cea care îmi displace cel mai mult. Ai crede că ceva care este scris ca o serie de evenimente istorice nu ar provoca atât de multă animozitate și conflict. Nu mi-aș fi putut imagina.
Viața bate filmul în cazul lui Nicolae Burcea. Intalnirea lui Nicolae Burcea cu mama biologica
O femeie foarte amabilă din Irlanda reușise, prin actele mele de adopție, să-mi găsească mama biologică în București. La scurt timp după aceea, am avut prima mea întâlnire video cu ei și s-a dovedit a fi unul dintre cele mai ciudate și mai bizare incidente pe care le-am avut vreodată. Am simțit că ceva nu este în regulă, dar nu pot să vorbesc românește sau să mă exprim familiei pentru că nu știu ce să fac din trecutul meu. Pur și simplu nu știu ce s-a întâmplat.
Câțiva ani mai târziu, în timp ce studiam pentru master la Berlin, m-am dus la București cu un prieten român pe nume Robert pentru a o întâlni pe mama mea. S-a dovedit a fi, încă o dată, una dintre cele mai ciudate și suprareale întâlniri pe care le-am avut vreodată. Lucrurile care erau scrise în actele mele de adopție față de lucrurile pe care le spunea mama mea nu se potriveau. Am părăsit casa ei crezând sincer că nu era mama mea adevărată. Ori actele mele de adopție au fost greșite, ori ea a greșit, ori nu sunt adevăratul ei fiu. Am citit și cunosc mulți orfani cărora li s-au ficționat lucrările pentru a-și finaliza adopțiile. Ca să pun asta mai mult în perspectivă, habar n-am avut că mă numesc Nicolae Viorel Burcea până la vârsta de opt ani. Și când aveam opt ani, habar nu aveam că am o mamă sau o zi de naștere. Nimeni nu știa câți ani am. Știi cum am ajuns să știu toate aceste lucruri? Doi bărbați au venit la orfelinat in cautarea unui Nicolae Viorel Burcea. La orfelinat, eram cunoscut doar ca Nicu. Eram singurul Nicu pe aici la vremea asta. Nu auzisem niciodată de un Viorel Burcea și nici altcineva. Deci, bărbații s-au uitat la mine. Au spus că numele meu este asemanator cu Nicolae, așa că trebuie să fi fost acest Nicolae. Dar toti știau că din sutele de orfani din acea zonă în care locuiam, trebuia neapărat să mai fie încă un Nicolae, sau doi, sau trei. Nicolae este un nume românesc foarte popular. Bărbaților acestora nu le păsa. Deci pur si simplu m-au luat, pentru că peste zece oameni din toată lumea doreau să adopte un copil orfan, sănătos, deștept și în căutarea unui cămin.
Dar stiti ceva? În orfelinate erau mulți băieți care semănau cu mine; bronzat, curajos, zgomotos, plin de zâmbete și un milion de întrebări. Printre ei și încă o sută, ar fi putut fi un alt Nicolae. Ar fi putut fi adevăratul Viorel Burcea. Dar nu vom ști niciodată. Dar sa mergem mai departe.
Mama a susținut că m-a ținut până la vârsta de șapte ani. Documentele mele de adopție spun că am fost plasat în orfelinate la vârsta de patru ani. Personal nu-mi amintesc să o fi întâlnit pe mama mea în orfelinate decât o dată, iar persoana care a venit să mă vadă nu semăna cu ea (cel puțin din amintirea mea). Ea menționează că mi-a cumpărat păpușa mea Pinocchio ca ultimul meu cadou care sa imi aminteasca de România, când, de fapt, părinții mei adoptivi l-au cumpărat. Oricare ar fi cazul, mama mea biologică s-a lovit de o realitate cruntă și brutală. Poate vrea să creadă că sunt fiul ei adevărat și că povestea ei este adevărată. Poate vrea să creadă asta, chiar dacă nimic nu-i verifică afirmația.
Dar cuvintele ei vorbesc despre realitatea pe care ea o crede sau a trait-o. Era tânără când l-a avut pe acel Nicolae Viorel Burcea. Era săracă, ca multe tinere din perioada postcomunistă. Tatăl ei a fost abuziv și nu a vrut ca fiica lui să aibă un copil. Din naivitatea și disperarea ei, a fost nevoită să renunțe la copilul ei. Nu ar trebui să se simtă rău din cauza asta și este foarte clar că mama mea se simte incredibil de rău în legătură cu asta. Ce mama nu ar face-o? Înțeleg perfect și nu am nicio animozitate adevărată pentru asta. S-ar putea ca eu să fiu adevăratul ei fiu și ea încearcă să-și ușureze vinovăția cu povestea de seriozitate și determinare și dragoste a unei mame disperate. Sau ar putea fi doliu pentru un alt copil care este ca mine, ca alte sute de mame din Romania ai caror copii au fost adoptati in strainatate. Este greu de știut.
O scrisoare cu privire la familiile mele: Habar n-am cât de mult stres le-am provocat oamenilor din viața mea
Totuși, după ce povestea mea a fost postată pe Antena 1 și România-Insider, feedback-ul a fost extrem de dur atât față de familia mea adoptivă, cât și față de familia mea biologică. După cum am explicat aici, înțeleg perfect situația lor și simt că sunt foarte greșit înțeleși. Sunt oameni ca toți ceilalți. Nu sunt ființe magice, supraomenești, care pot duce povara și greutatea unor circumstanțe extraordinare. Nu știu cum e să fii femeie la vârsta de șaisprezece ani și să ai un copil cu un bărbat străin care te-a parasit. Nu știu cum este să fii un părinte care nu a întâlnit niciodată un copil sălbatic și aproape psihotic din orfelinate. Habar n-am cât de mult stres le-am provocat oamenilor din viața mea pur și simplu prin existența mea sau incercarea mea sa traiesc, sa imi gasesc calea in viata.
În cele din urmă, povestea mea unică s-a dovedit a fi dincolo de extraordinară. După ce am absolvit o diplomă de master, am decis că unicul meu adevărat obiectiv în viață a fost să devin un scriitor asemănător cu scriitorii mei preferați: Thomas Mann, Charles Dickens, Stendhal, Mihail Sebastian și Mérimée. În ultimii șase ani, am călătorit în numeroase țări și am trăit în toată Europa, experimentând bucuriile lumii și întâlnind oameni care au făcut ca viața să merite îmbrățișată. Am simțit emoțiile și aventurile furtunoase pe care numai Ulise ar fi invidiat. Având în vedere trecutul pe care l-am avut, mă simt atins de lucruri care cer contemplare și frumusețe estetică în cărți. Sunt cu adevărat binecuvântat să mă aflu în această situație și nu regret intamplarile trecutului.
Sper ca oamenii din Romania sa observe si sa inteleaga asta despre cei care au avut un rol in viata mea, la fel cum am inteles si eu . Îmi doresc vehement ca atunci când vorbesc despre oamenii care au avut grijă de mine, să li se arate respect și înțelegere. Nu le cunoști poveștile și nici eu, nici tu, nu ar trebui să-i judecăm pentru asta. Cu totii știm că la sfârșitul vieții noastre, pentru cei care sunt atei – doar noi ne putem judeca pe noi înșine – și pentru cei care sunt religioși – judecata noastră este numai a lui Dumnezeu.”
Nicolae Viorel Butler
tradus de: Anca Roman
Contact:
Facebook: Nicolae Burcea
Instagram: burcea.nicolae
e-mail: nicolaebutler@gmail.com
